O reflectie din cabinetul de terapie
Ți s-a întâmplat vreodată să te uiți la partenerul tău și, fără să vrei, să te gândești la cine l-a iubit înaintea ta?
Mulți oameni îmi aduc această întrebare în terapie, uneori cu voce joasă, aproape rușinată:
„De ce mă tot gândesc la foștii lui/ei? Știu că nu ar trebui să conteze, dar mă doare…”
Gelozia față de foști nu e un moft și nici un defect de caracter. Este o emoție complexă, amestec de teamă, nesiguranță și dorința noastră profundă de a păstra ceea ce iubim. În spatele ei se află mereu această idee: „Aș putea pierde ceva ce am acum și îmi este drag.”
Paradoxul e că frica de a nu pierde iubirea ne poate împiedica să ne bucurăm de ea aici și acum. În loc să trăim prezentul, rămânem prinși între umbrele trecutului și scenariile viitorului.
Și atunci apar întrebări grele: „Oare se va schimba ea sau el?” sau „Cum pot să mă schimb eu? Sunt un monstru pentru că simt asta?”
Ce ne face vulnerabili?
Nevoile emotionale neîmplinite în prezent
E o vorbă care spune: „Spune-mi cum ai fost iubit ca să-ți spun cum iubești.” Nevoile noastre actuale sunt o oglindă a celor din trecut. Când nu primim suficientă siguranță, validare sau apropiere în prezent, „fostul” devine un declanșator al golurilor noastre. O parte din noi strigă: „Dacă nu primesc asta acum, poate nu sunt suficient/ă pentru tine.”
Frica de abandon
Această frică aduce cu ea multă incertitudine și o neputință apăsătoare în fața instabilității. Ca ființe umane, iubim stabilitatea universului nostru: să știm că persoana dragă rămâne, că relația are continuitate, că avem un loc sigur unde să ne odihnim inimile. Când simțim amenințarea pierderii, gelozia se aprinde ca un semnal de alarmă.
Criticul intern
De multe ori, nu „fostul” e problema, ci vocea interioară care ne spune: „Nu ești destul. Nu ai făcut suficient ca să păstrezi relația. Dacă nu te schimbi, vei fi părăsit/ă.”
Criticul intern pune pe umerii noștri o responsabilitate copleșitoare – aceea de a controla ce simte și ce face celălalt.
Rușinea
Și când recunoaștem că suntem geloși, apare rușinea: „Cum pot să simt asta? Sunt un monstru.”
Dar nu suntem monștri. Suntem oameni care vor să fie iubiți, văzuți și în siguranță. Rușinea însă ne face să ne ascundem, tocmai când avem nevoie mai mult ca oricând să fim primiți și îmbrățișați.
Cum putem lucra cu aceste emotii?
- Să privim gelozia ca pe un semnal – nu e o defecțiune, ci o invitație să ne uităm la nevoile noastre reale. Și nu doar partenerul e responsabil de împlinirea lor – ci și noi, prin felul în care avem grijă de noi înșine.
- Să vorbim deschis – atunci când reușim să spunem: „Mă doare să mă gândesc la trecutul tău pentru că mă tem să nu te pierd”, se creează spațiu pentru apropiere, nu pentru distanță.
- Să liniștim criticul intern – putem învăța să îi răspundem: „O relație nu se păstrează prin perfecțiune, ci prin prezență, dialog și vulnerabilitate.”
- Să transformăm rușinea în vulnerabilitate împărtășită – atunci când ne lăsăm văzuți cu tot cu fricile noastre, descoperim adesea că partenerul nu se îndepărtează, ci se apropie.
În loc de încheiere
Gelozia pe foști nu este despre trecut. Este despre prezentul nostru interior și despre setea noastră de siguranță și iubire. Când învățăm să privim aceste emoții cu blândețe și curaj, descoperim că gelozia nu mai e o umbră amenințătoare, ci o ușă spre intimitate și vindecare. Și poate, în cele mai frumoase momente, în loc să ne temem că pierdem iubirea, vom reuși să ne bucurăm de ea pe deplin.