În cabinet am auzit multe povești.
Unele spuse cu voce tremurată, altele în șoaptă, altele cu privirea pierdută undeva, departe. Povești despre frică, control, umilință, despre libertăți pierdute pas cu pas. Și, uneori, despre vieți curmate prea devreme.
Ca psiholog, știu că femicidul nu apare din senin. Începe cu un gest mic, cu o cedare forțată, cu o graniță încălcată. Crește încet, hrănit de tăcere și de lipsa unui răspuns ferm din partea celor care ar fi trebuit să protejeze.
De aceea cred că avem nevoie de o lege care să numească acest fenomen pe nume.
O lege care să spună clar:
Nu mai întoarcem privirea.
Nu mai acceptăm tăcerea.
Așa cum ordinul de protecție a schimbat vieți, o lege a femicidului ar salva vieți. Nu doar prin pedepse, ci prin recunoaștere, prevenție și intervenție timpurie.
Eu cred că noi, psihologii, trebuie să fim în prima linie a susținerii acestei legi.
- Pentru că noi vedem din interior cum se formează ciclul violenței.
- Pentru că știm cum controlul și frica erodează identitatea unei persoane.
- Pentru că putem valida experiențele celor care au fost prea mult timp necrezute.
- Și pentru că avem o datorie etică – aceea de a proteja viața și demnitatea umană.
Cred, de asemenea, că legea nu este suficientă fără comunitate.
Femeile trebuie să se sprijine între ele, să vorbească, să se audă și să se creadă reciproc. Sprijinul poate salva vieți.
Și mai cred că este un pas uriaș că, după decenii de comunism și abuz sistematic, putem vorbi deschis despre aceste răni.
Tăcerea ne-a costat prea multe vieți.
Și nicio viață nu ar trebui să fie prețul rușinii sau al indiferenței.