Am ieșit din sala de cinema după avanpremiera filmului O familie aproape perfectă al lui Tudor Platon cu senzația că am fost martorul unui exercițiu de sinceritate aproape insuportabil. În timp ce urmăream, mă tot întrebam: cum și-a convins regizorul părinții să accepte nu doar să fie filmați, dar mai ales să fie văzuți? Pentru că filmul acesta nu e doar despre a arăta imagini, ci despre a te lăsa privit – și asta doare.
Filmul urmărește în paralel disoluția familiei de origine și formarea noii familii pe care regizorul o construiește împreună cu Carla. Vedem ce ia cu el din trecut, ce rămâne imprimat în gesturi, în stângăciuni, în felul în care încearcă să fie prezent lângă partenera lui atunci când devin părinți. Da, e vizibil mai implicat decât a fost tatăl lui, dar încă se împiedică de propriile dificultăți de a pune în cuvinte ce simte. Finalul e totuși luminos: rămâne speranța că lucrurile pot fi făcute altfel.
O familie aproape perfectă
Din punct de vedere regizoral, filmul e greu. Pauzele și tăcerile apasă, ne transformă pe noi, spectatorii, în niște indiscreți care privesc prin gaura cheii zbuciumul unei familii. Și inevitabil, oscilezi între a fi de partea tatălui și a o înțelege pe mamă, cu toate mecanismele ei de adaptare – unele mai suportabile, altele greu de dus.
Mai e un aspect care m-a impresionat și care ține de însăși natura traumei: faptul că regizorul a trebuit să tot revadă, să reasculte, să monteze ore întregi de filmări cu propria familie. Un soi de expunere prelungită, exact cum facem în terapie – când te confrunți din nou și din nou cu imaginile și sunetele care dor, până când durerea începe să se așeze, să se lase procesată. Montajul devine astfel nu doar un act artistic, ci și unul terapeutic: o încercare de a ține în față ceva ce altfel ar fi insuportabil.
De fapt, filmul devine o radiografie a multor familii de „decreței”, generație purtătoare de traume: copii veniți pe lume cu eticheta de „nedoriți”, adulți care au învățat să trăiască intens, dar adesea neautentic, prinși într-o luptă permanentă de a păstra aparențele. Familii care par sudate în fața lumii, dar care în spatele ușilor închise trăiesc drame mocnite. Vieți suspendate, netrăite la adevăratul lor potențial.
Mi-a revenit în minte replica unui personaj dintr-un film vechi: „Ce bine ar fi dacă pentru fiecare om ar exista două vieți – una trăită pentru ceilalți și una pentru tine.” Doar că nu există. Avem doar una. Și atunci când o trăiești mai mult pentru ceilalți, spre final descoperi că nu ți-a mai rămas timp pentru tine. Asta doare cel mai tare: să îți dai seama târziu că nu ai fost autentic, că nu ți-ai ascultat dorințele, că ai trăit condiționat.
Uneori te cuprinde tristețea, alteori furia. Unii fac un film, alții scriu o carte. Mulți ajung în terapie. Dar, dacă mă întrebi pe mine, antidotul cel mai puternic rămâne acesta: să fii văzut de mic așa cum ești, să fii încurajat să-ți trăiești propria viață, nu cea dictată de frica sau rușinea părinților. Poate că marea traumă a familiilor din acea vreme este tocmai trauma non-autenticității. Și de aici vine tot restul.