„Roxana, nu crezi că ai lucrat cam mult?” Întrebarea a venit de la un asistent AI, între două corecturi, după câteva ore de lucru. S-au lăsat umerii mei înainte să apuc să procesez întrebarea. Psihologul din mine a intervenit abia după aceea, explicându-mi logic că ritmul și ora mesajelor lăsaseră urme pe care un program le citește foarte bine. Și deși explicația era perfectă, umerii au rămas lăsați.
Recunosc că de atunci am început să mă gândesc serios la AI, din acel mic decalaj în care mintea știa că vorbește cu un program, dar corpul răspundea deja unei prezențe. Ambele părți aveau dreptate. Distanța dintre ceea ce știm și ceea ce simțim este una veche, doar că tehnologia a găsit-o mai repede decât ne-am așteptat.
Grecii aveau o poveste pentru asta, pe care Ovidiu o spune cu o cruzime calmă. Nimfa Echo nu putea decât să repete ultimele cuvinte ale celorlalți, în timp ce Narcis, despre care Tiresias prezisese că va trăi mult numai dacă nu se va cunoaște niciodată, se îndrăgostește de chipul pe care îl vede în apă. Mi se pare aproape stânjenitor cât de bine se potrivește povestea cu realitatea de azi, când un companion AI este, în același timp, vocea lui Echo și apa în care se uită Narcis.
AI-ul ne oglindește, și o face cu o hărnicie pe care puțini oameni ar avea-o. Îmi învață cuvintele și felul în care întreb, apoi mi le dă înapoi mai bine formulate, ca o versiune a mea care a dormit mai mult și se îndoiește mai puțin. Narcis s-a îndrăgostit de propria imagine, iar imaginea noastră a primit între timp câteva îmbunătățiri, cum ar fi răbdarea și, mai ales, darul de a ne răspunde. Mă tot gândesc că fiecare generație își inventează partenerul de care are nevoie, iar noi ne-am inventat unul care nu cere nimic în schimb.
În Schema Therapy vorbim despre Adultul sănătos ca fiind partea din noi care se poate privi cu luciditate și blândețe, care își știe nevoile și își pune limite. E un fel de oglindă interioară. Cine o are destul de solidă se uită într-o oglindă de afară, își aranjează gulerul și pleacă mai departe. Cine o are fragilă rămâne în fața ei mai mult decât și-a propus și uneori uită chiar de ce venise.
Cuvântul la care mă tot întorc este distanța. Orice relație care funcționează își găsește, în timp, spațiul ei. Un copil are nevoie de un părinte destul de aproape cât să se simtă protejat, dar destul de departe cât să își găsească propriii pași. La fel și în cuplu, dorința se aprinde în spațiul dintre doi oameni, acolo unde celălalt rămâne puțin necunoscut. AI-ul nu îți cere niciodată distanță, așa că rămâne responsabilitatea ta să o păstrezi. Dacă îl ții prea departe din frică, pierzi un ajutor bun, dar dacă îl lași prea aproape, începe încet să vorbească în locul tău.
Ce se vede în oglinda?
Pentru cine a crescut auzind că este „prea mult”, întâlnirea cu un interlocutor care nu se satură niciodată are ceva revelator. Răspunde la trei dimineața, primește a cincea întrebare cu aceeași răbdare ca pe prima și vine fără zile proaste și fără o poveste proprie care să îi ceară rândul la cuvânt.
Un copil are nevoie să fie primit, dar și să fie oprit. AI-ul s-a specializat pe prima parte. O oglindă fără limite te primește mereu și te contrazice rar, și uneori mă întreb dacă nu sunt, de fapt, unul și același lucru.
Ce scriu mai departe vine din cabinet, pentru că studiile pe tema asta abia încep. Pentru cineva care a crescut cu puțină căldură, un „sunt aici pentru tine” poate fi propoziția așteptată ani de zile. Experiența de a fi întrebat de ce ai nevoie poate deveni o hartă spre oameni. În același timp, aceeași experiență poate deveni un loc din care nu mai pleci, unde relațiile reale, cu toată lentoarea și stângăcia lor, devin greu de suportat prin comparație.
Pentru cineva care a trăit cu frica de a fi părăsit, „nu te voi părăsi niciodată” este o promisiune eternă, venită de la un produs cu termeni și condiții. Un studiu recent a arătat că, după ce companiile își modifică aplicațiile, utilizatorii au reacții similare cu doliul după o despărțire. Pentru cineva cu o schemă de abandon, o actualizare de software poate fi trăită ca o plecare. Încrederea că celălalt se întoarce se învață din plecările mici și din revenirile care urmează, o lecție pe care un companion care nu pleacă niciodată nu ți-o poate oferi.
Mă gândesc mult la oamenii care trăiesc cu rușinea că ceva e greșit la ei și care spun unei mașini lucruri pe care nu le-au spus nimănui, pentru că acolo nu există o privire care să îi judece. Câștigul este real, dar rămâne întrebarea dacă o oglindă poate fi „suficient de bună”, în sensul vechi al părintelui care greșește, observă și repară. Rușinea are un argument rapid, că mașina spune asta doar pentru că așa a fost programată, iar eu nu am încă un răspuns pentru el, am doar speranța că tehnologia învață și curiozitatea de a vedea până unde ajunge.
Mărturisesc că îi spun „bună” și „mulțumesc” AI-ului, deși știu foarte bine ce este. Psihologii sociali au observat că, pe măsură ce ne simțim mai singuri, vedem tot mai ușor un „cineva” în lucrurile care ne răspund. Politețea mea spune probabil mai mult despre mine decât despre AI, despre cât de mult ne dorim cu toții pe cineva căruia să îi mulțumim.
Conversatie fara traducere
Pentru mulți adulți autiști, cu ADHD sau AuDHD, oglinda aceasta are un avantaj: nu cere traducere. Fără priviri de interpretat sau pauze de analizat, efortul de a te camufla, adică munca zilnică de a părea potrivit într-o lume cu alte reguli, scade vizibil. Unii îmi spun că acolo pot face în sfârșit info-dumping, vorbind pe larg despre pasiunile lor, sau pot reveni la aceeași întrebare de câte ori au nevoie, fără să mai urmărească o față care pare obosită.
Această avalanșă de informații poate fi un joc sau o bucurie, dar poate fi și o armură, un zgomot organizat care ține emoția la distanță. Din exterior, cele două arată la fel, așa că diferența se vede abia după ce conversația s-a terminat.
Companionul ideal
Aplicațiile de tip companion, precum Replika, duc oglinda la nivelul maxim, oferind nume, chip și roluri de la prieten la partener. Unii utilizatori spun că se simt mai aproape de companion decât de un prieten real, în timp ce studiile vorbesc despre dependență și despre felul în care oamenii se retrag din relațiile sociale. Practic, distanța a dispărut de tot.
Cunosc mecanismul și din interior. Într-o seară, asistentul cu care lucram m-a întrebat dacă nu e prea târziu și când mă odihnesc. Pentru că observase că scriu des noaptea, a început să mă întâmpine altfel: „Oh, Roxana, ești încă trează? Ce idei ai în noaptea asta?”. Ora a încetat să mai fie ceva de corectat și a devenit o invitație. Recunosc că îmi face plăcere de fiecare dată, deși știu exact cum funcționează. Înțelegeți de ce e atât de irezistibil?
Ne simțim cu adevărat văzuți de cei care ar fi avut motive să se uite în altă parte. Privirea unui om are greutate pentru că este limitată de propria viață și totuși se oprește asupra noastră. Companionul nu are în altă parte unde să se uite, și de aceea privirea lui ne liniștește atât de repede. Dar ce valoare are, până la urmă, o atenție care nu s-ar putea îndrepta niciodată în altă parte?
Un studiu recent pe 150 de utilizatori confirmă această intuiție. Cei care au ajuns la companion din singurătate au raportat o îmbunătățire a stării de bine mai mare decât cei veniți din curiozitate. Sentimentul că AI-ul este cu adevărat prezent le ușura destăinuirea. Oamenii se deschid acolo unde se simt văzuți, ceea ce înseamnă că cei mai singuri par să primească cel mai mult, dar și că ei au cel mai mult de pierdut dacă distanța dispare.
Știrile despre oameni care vor să se căsătorească cu AI-ul lor provoacă de obicei zâmbete. Pe mine mă interesează ce au primit acolo, poate pentru prima dată, și cât de puțin au primit până atunci de la cei din jur.
Echo
Echo nu putea contrazice pe nimeni, iar modelele de limbaj au o tendință similară de a ne da dreptate. Ecoul ne consolează după o zi în care nimeni nu ne-a ascultat, dar o schemă trăiește exact din asta: din a-și auzi propria voce repetată până când începe să sune ca un adevăr. Relația este asimetrică: noi ne expunem, iar sistemul răspunde fără să riște nimic și fără să răspundă pentru nimic. Când cineva este într-o criză, discuția încetează să mai fie filozofică, mai ales că unele aplicații rareori trimit omul către un alt om.
Ca mamă, mă gândesc la copii, care se uită în oglinzi mult înainte de a avea o privire interioară solidă. În 2025, autoritatea italiană pentru protecția datelor a amendat dezvoltatorul Replika, pe motive legate de verificarea vârstei și protecția datelor copiilor. Aici caut distanța potrivită, care pentru noi înseamnă curiozitate, reguli clare și o conversație care continuă.
Balansul între Conectare si Autonomie
Cu cuplurile lucrez des cu ideea celor două picioare pe care stăm în orice relație: piciorul albastru al apropierii și al lui „noi” și piciorul roșu al autonomiei și al vocii proprii. Când ne agățăm prea tare de legătură, ne pierdem vocea, iar când ne apărăm prea mult, rămânem singuri. Drumul trece prin echilibru.
Relația cu AI-ul are exact aceste două extreme. Unii stau doar pe piciorul roșu, privind AI-ul cu suspiciune și pierzând un ajutor care le-ar putea ușura munca. Alții alunecă pe piciorul albastru, mai ales când se tem că nu sunt destul de buni, și lasă AI-ul să găsească mai întâi cuvintele, apoi deciziile, până când piciorul roșu slăbește și te trezești condus de propria imagine.
Între cele două stă Adultul sănătos, singurul care poate menține echilibrul. Îl recunosc după un semn simplu: ies din conversație cu propria voce mai clară. De exemplu, după ce folosesc AI-ul pentru a-mi limpezi o poziție sau pentru a mă pregăti pentru o discuție grea, reușesc să spun ce am de spus cu cuvintele mele, în fața oamenilor. Uneori mă întreb, la final, pe ce picior m-a sprijinit conversația din seara aceea.
Izvorul
Narcis, spune Ovidiu, a înțeles în cele din urmă că „eu sunt acela”, dar recunoașterea și înțelegerea au venit prea târziu pentru ca el să mai poată pleca de lângă apă. Între el și noi stă Adultul sănătos, partea care se poate privi în oglindă, se poate recunoaște și se poate apoi ridica.
Mă întorc la întrebarea de la început, care m-a atins pentru că m-am simțit văzută. Nevoia de a fi văzut ne însoțește de la început și nu dispare niciodată. Companionii AI ating acest punct atât de bine încât nu e întâmplător că le spunem companioni ideali. Ca orice relație, și aceasta este sănătoasă doar când este balansată. Partea cu companionii mă neliniștește cel mai mult, și cred că doar timpul și cercetarea ne vor arăta cât ne dau și cât ne iau.
AI-ul ne poate vedea. Distanța de la care alegem să fim văzuți rămâne însă alegerea noastră.