În mai, la Inspire 2026, am vizionat două sesiuni despre Deep Brain Reorienting (DBR) și despre cum s-ar putea lega de Schema Therapy. Nu era prima oară când auzeam de el la o conferință de Schema Therapy, iar când un subiect tot revine așa, încep să caut ce s-a scris. Am adunat câteva lecturi și m-am gândit să le împart aici, poate le citim împreună și ne spunem părerea.
DBR a fost dezvoltat de psihiatrul scoțian Frank Corrigan și pornește de la o întrebare pe care cred că ne-am pus-o mulți în cabinet, chiar dacă nu în aceste cuvinte: ce se petrece în corp în clipele de dinaintea emoției? Corrigan descrie o secvență foarte scurtă, care de obicei trece neobservată. Atenția este capturată de ceva, iar clientul simte o tensiune în frunte, în jurul ochilor sau la baza craniului, ceea ce modelul numește tensiune de orientare. Vine apoi un șoc, o tresărire, o răceală bruscă în piept, o golire sau o senzație de prăbușire, care durează foarte puțin pentru că emoția îl acoperă aproape imediat. După ce șocul se stinge, apare o durere mai adâncă, de singurătate, abandon sau respingere, și abia la final frica, furia sau rușinea pe care le vedem de obicei. Lucrul în sesiune începe de la un declanșator din prezent, un mesaj rămas fără răspuns, o privire rece, iar terapeutul îl ajută pe client să încetinească totul și să stea pe rând cu fiecare strat, revenind la tensiunea de orientare de fiecare dată când devine prea mult.
Pentru cine lucrează cu scheme timpurii, câteva lucruri m-au făcut să ciulesc urechile. Modelul nu cere o amintire sau o imagine, așa că s-ar putea potrivi rănilor de atașament de dinaintea limbajului, acolo unde în imagerie avem uneori prea puțin de la care să pornim. Colegele care au prezentat la Inspire au propus folosirea lui pe durerea centrală din schemele de abandon, neîncredere, deprivare emoțională, defectivitate și izolare socială, mai ales când terapia de schemă se blochează sau când neîncrederea clientului e atât de mare încât relația terapeutică nu apucă să devină un loc sigur. În a doua sesiune a apărut și conceptul de Where Self, sentimentul de a fi în propriul corp, cu picioarele pe pământ și orientat în spațiu, pe care autorii îl văd ca fiind anterior chiar atașamentului.
Din articolul lui Corrigan și Young (2025) m-a prins ideea de polivalență a atașamentului. Putem vrea lucruri contradictorii de la aceeași persoană, iar autorii descriu cum un copil care se întinde spre mamă și o vede întorcându-se rămâne prins între a merge spre ea, pentru că singurătatea doare, și a se retrage, pentru că apropierea a început să-l sperie. Corpul rămâne blocat între cele două mișcări, iar mama ajunge să fie trăită, la nivel corporal, ca rece și îndepărtată. Corrigan și Young spun că acesta este conflictul cel mai profund pe care îl întâlnesc în procesare și că, la adult, ar putea sta în spatele reacțiilor care par disproporționate atunci când partenerul, preocupat de altceva, se întoarce fără să vrea, cu treceri bruște de la iubire la furie sau de la apropiere la retragere. Citind, m-am gândit imediat la basculările de moduri pe care le vedem în ședințe și m-am întrebat ce ar aduce în plus o privire dinspre corp asupra acestor momente.
Tot acolo am găsit o clasificare a disocierii în patru forme, care mi se pare folositoare clinic chiar și dacă lăsăm deoparte explicațiile neurobiologice. Prima este o întoarcere involuntară de la o durere prea mare, uneori până la a spune „nu e durerea mea”, după care clientul trece repede la gânduri, soluții sau alte amintiri. A doua acoperă depersonalizarea și derealizarea, cu senzația că o parte a corpului a dispărut, s-a micșorat sau s-a desprins. A treia ar fi un fel de capac chimic pus peste afectele foarte intense, simțit ca amețeală și amorțeală sau, din contră, ca somnolență, căldură și moleșeală. A patra, preluată de la van der Hart, Nijenhuis și Steele, privește părțile sinelui care au devenit relativ independente. În toate situațiile, autorii aleg să rămână cu șocul, durerea și emoția, lăsând deoparte povestea și interpretările, și relatează că, pe măsură ce aceste straturi se procesează, scade și suferința legată de experiențe din care nu a rămas nicio amintire, cum ar fi spitalizările din primele luni de viață.
Și acum partea care, pentru mine, contează cel mai mult. Deocamdată avem un singur studiu randomizat controlat (Kearney et al., 2023), cu 54 de participanți cu PTSD, 29 care au făcut opt ședințe online de DBR și 25 aflați pe listă de așteptare. Rezultatele arată bine: efect mare (d = 1,17 la final și 1,18 la trei luni), aproape jumătate dintre cei din grupul DBR nu mai îndeplineau criteriile pentru PTSD, față de 4% în grupul de control, și un singur abandon. Pe de altă parte, eșantionul e mic, grupul de comparație a fost lista de așteptare, fără o terapie activă cu care să fie pus alături, urmărirea s-a oprit la trei luni, participanții au fost aproape toți femei, iar Corrigan însuși semnează studiul. Autorii spun deschis că mecanismele propuse sunt, pentru moment, speculative. În articolul din 2025, Corrigan și Young recunosc că pentru trauma de atașament nu există încă studii și că ipotezele despre trunchiul cerebral și mezencefal vin din observația clinică, unele fiind extrapolate din cercetări pe animale. Când scriu că beneficiile clinice sunt evidente chiar dacă mecanismele rămân neclare, ei vorbesc din experiența lor de cabinet, care încă așteaptă să fie confirmată prin date controlate.
Mie DBR mi se pare că pune întrebări foarte bune despre corp, despre șoc și despre rănile la care cuvintele nu ajung, și tocmai de aceea vreau să-l citesc cu aceeași atenție critică cu care m-aș uita la orice model nou. Continui să citesc și să urmăresc ce apare. Dacă l-ați întâlnit, l-ați studiat sau ați lucrat deja cu el, mi-ar plăcea să aflu ce părere aveți. Las mai jos cele două articole, ambele cu acces liber.
Corrigan, F. M., & Young, H. (2025). The psychopathological domains of attachment trauma: a commentary. Clinical Neuropsychiatry, 22(5), 387-391. https://doi.org/10.36131/cnfioritieditore20250505
Kearney, B. E., Corrigan, F. M., Frewen, P. A., et al. (2023). A randomized controlled trial of Deep Brain Reorienting: A neuroscientifically guided treatment for post-traumatic stress disorder. European Journal of Psychotraumatology, 14(2), 2240691.