De ce iubesc psihologia clinica sau cum am ajuns sa citesc DSM-ul la cafea
Psihologia clinică nu e sexy. Nu apare în filme, nu are un soundtrack bun și nimeni nu o menționează la petreceri. Și totuși, după 20 de ani, încă mă trezesc dimineața curioasă.
O să fiu sinceră de la început: nu sunt supervizorul potrivit pentru toată lumea. Sunt meticuloasă, am standarde ridicate și, da, uneori am fost descrisă ca severă. Dacă ești în căutarea unui supervizor care să-ți confirme că totul e bine și că instinctul tău e suficient cu costul rigorii clinice, probabil că drumurile noastre nu se vor intersecta prea mult. Dacă, în schimb, ești genul care se întreabă „dar de ce?” după fiecare evaluare, atunci s-ar putea să ne înțelegem foarte bine.
Entuziasmul meu față de psihologia clinică nu s-a diminuat în peste 20 de ani de practică. Dimpotrivă. Și tocmai de aceea am scris articolul acesta: pentru că înțeleg cât de ușor poate fi ignorată gândirea clinică în favoarea celei terapeutice și pentru că am văzut, de prea multe ori, ce se întâmplă când un psihoterapeut intervine fără să fi înțeles bine cu cine lucrează de fapt.
Psihologia clinica are o logica proprie
Psihologia clinică are o logică proprie, mai apropiată de matematică decât de artă.
Să nu mă înțelegeți greșit: și psihoterapia are structură, și acolo rigoarea contează. Diferența este că în psihoterapie intervenția se ajustează mai mult cu stilul terapeutului, cu relația, cu momentul. În psihologia clinică, ajustarea vine după rigoarea psihometrică și după psihopatologie. Abia după aceea intră în scenă creativitatea metodică și curiozitatea de a aprofunda. Ordinea contează.
Această logică a depășit granițele evaluării și a intrat în tot restul muncii mele. Îmi organizează intervenția terapeutică, îmi structurează cursurile și formările și, dacă e să fiu complet sinceră, probabil că a început ca un mecanism de coping al unei foste tocilare reformate. Pe parcurs, s-a transformat în ceva mai simplu: satisfacție autentică față de un domeniu extrem de frumos, interesant și, mai ales, util terapeuților.
Psihologia clinică și psihoterapia sunt două specializări distincte. Nu întâmplător se află la aceeași comisie în cadrul Colegiului Psihologilor, pentru că sunt interconectate, iar indiferent cu care ai început, din când în când te întorci la cealaltă pentru a recalibra.
Intervenția terapeutică nu se face în orb.
Este bine să înceapă după o evaluare mai degrabă meticuloasă decât lejeră, pentru că evaluarea creează cadrul: ce face, în acest moment al vieții lui, acest om să aibă probleme, cum a făcut față în trecut, ce îl predispune și, mai ales, ce îi menține problema. Asta înseamnă conceptualizarea cazului. Și vă asigur că e valabil și la mecanici și la hairstiliști, ca să nu ajungem în situația în care cineva întreabă, cu un zâmbet înghesuit: „doamna, cine v-a lucrat aici?” și să nu avem un răspuns bun.
Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat în timp, și pe care încerc să le transmit în supervizare, este că a trimite un client la evaluare atunci când nu ești sigur pe abilitățile tale nu este un semn de slăbiciune. Este, de fapt, unul dintre cele mai sănătoase lucruri pe care le poate face un psihoterapeut. Psihologia clinică există tocmai pentru asta: pentru a reduce incertitudinea cu care intri în camera de terapie.
Imi place sa citesc ghiduri clinice.
Îmi place să citesc ghiduri clinice. Îmi place să îi stalkeresc, în sensul cel mai profesional și afectuos al cuvântului, pe cei care au ceva relevant de spus în psihologia clinică. Când am auzit prima dată de HiTOP (un model dimensional al psihopatologiei care reorganizează complet felul în care gândim diagnosticul), m-am abonat înainte să termin fraza. Probabil că e vorba despre o minte destul de monotropică, ca să nu folosim cuvântul obsesională, deși diferența e mai degrabă de conotație decât de conținut.
Ce vreau să rămână din tot ce am scris aici este ceva mai simplu: psihologia clinică este frumoasă. Aș spune chiar poetică. Oamenii sunt complecși și reprezintă o sursă infinită de înțelegere și cunoaștere, iar psihologia clinică este instrumentul care te ajută să navighezi această complexitate cu rigoare și, în același timp, cu umilință. Este la fel de importantă ca psihoterapia, chiar dacă rămâne, cu obstinație, cenușăreasa psihologiei.
Îmi place psihologia clinică pentru că nu îți permite să te pierzi în interpretări fără acoperire. Te ține ancorat. Și, după 20 de ani, tot găsesc asta reconfortant. Dacă și tu simți ceva similar citind rândurile astea, probabil că ne vom înțelege bine.