Scriu rândurile acestea ca om, ca mamă și ca profesionist din zona sănătății mintale, iar de data aceasta cele trei voci spun același lucru. Zilele acestea au circulat în presă și pe rețele imagini cu un artist aflat într-o suferință vizibilă, iar eu am ales în mod deliberat să nu descriu aici ce se vedea în ele, pentru că orice repovestire ar deveni încă o reluare a unui moment pe care omul acela nu l-a oferit nimănui și care i-a fost luat tocmai atunci când nu mai putea spune nu. Am o convingere de la care nu mă pot abate, indiferent despre cine vorbim: suferința are dreptul să se petreacă fără public, iar liniștea în care un om se destramă este doar a lui și ar trebui să o respectăm fără să ni se ceară asta.
Trei lucruri care nu conteaza
Se va spune, mai întâi, că vorbim despre o persoană publică. Numai că notorietatea cuiva acoperă scena, opera, declarațiile și alegerile pe care le asumă în spațiul public, fără să se întindă vreodată asupra corpului prăbușit, a minții care o ia razna sau a clipei în care un om rămâne complet fără apărare. Faptul că este cunoscut nu înseamnă că a consimțit a fi privit oricând și în orice stare.
Se va spune, apoi, că ar fi consumat substanțe. Chiar dacă lucrul acesta s-ar confirma, el nu schimbă nimic din ceea ce datorăm unui om în criză, fiindcă dependența și consumul sunt, ele însele, forme de suferință, iar durerea nu încetează să conteze pentru simplul motiv că omul a contribuit la ea. Logica după care cineva ar merita să fie filmat fiindcă și-a făcut-o cu mâna lui este aceeași logică prin care le întoarcem spatele tocmai celor care ar avea cea mai mare nevoie de ajutor, și nu am vindecat niciodată pe nimeni rușinându-l în fața tuturor. Este veșnica judecată victima avea fusta scurtă.
Se va spune, în cele din urmă, că oamenii au dreptul să știe. În realitate, curiozitatea nu se confundă cu un drept, iar dreptul de a ști privește puterea, banul public și deciziile care ne afectează viețile, nu omul care se prăbușește pe holul unui spital.
Ce face, de fapt, camera
În clipa în care cineva apasă pe înregistrare și apoi pe distribuie, transformă o persoană într-un material de consum, iar suferința unui om ajunge, pentru câteva ore, divertisment, indignare și trafic. Partea pe care o uităm cel mai ușor este că procesul nu mai poate fi dat înapoi, fiindcă, odată ajunsă online, imaginea aceea rămâne, supraviețuiește crizei, supraviețuiește recuperării și, foarte probabil, îl însoțește pe om mult timp după ce el însuși ar fi vrut să uite.
Ce spune cadrul, dincolo de bunul simt
Aici nu discutăm doar despre o chestiune de decență personală, fiindcă demnitatea umană are și o protecție explicită, pe care o invoc ca reper general, fără a face aici o analiză juridică propriu-zisă. Codul civil consacră dreptul fiecărei persoane la respectarea demnității sale (art. 72) și dreptul la propria imagine (art. 73), un drept care, prin trimiterea la art. 75, cunoaște și limite în raport cu libertatea de exprimare și cu alte interese legitime, astfel încât echilibrul concret rămâne mereu o chestiune de analizat de la caz la caz. La acestea se adaugă Legea sănătății mintale (Legea nr. 487/2002), care cere ca îngrijirea persoanelor cu tulburări psihice să se realizeze în condiții ce asigură respectarea demnității umane și interzice tratamentele degradante, precum și reglementarea europeană privind protecția datelor, în care informațiile despre sănătate formează o categorie specială, cu un nivel de protecție întărit. Cu mai bine de un secol în urmă, doi juriști numeau intimitatea „dreptul de a fi lăsat în pace”, formularea care mi se pare și astăzi cea mai exactă. Dincolo de litera fiecărui text, toate trimit, în limbaje diferite, către același adevăr: există stări în care capacitatea unui om de a controla ce se întâmplă cu imaginea lui este profund diminuată, și tocmai de aceea responsabilitatea de a nu profita ne revine nouă, celor care privim.
Ce nu voi face
Nu voi spune nici eu ce are sau ce nu are omul din acele imagini, pentru că nu pot, deontologic, să pun un diagnostic cuiva pe care nu l-am evaluat, pornind de la un clip filmat pe stradă, și pentru că nimic din ce ar putea părea de la distanță nu înlocuiește o evaluare reală. Aceeași reținere ar trebui să o aibă și șirul de comentarii de sub postare, fiindcă distanța dintre a părea și a fi este chiar distanța dintre o părere aruncată în treacăt și viața unui om. Adevărul incomod este că nu știu prin ce trece, și aici se află, de fapt, întreaga miză, pentru că nu am nevoie să știu, după cum nu are nimeni, iar dreptul lui de a trece prin asta neprivit nu depinde în niciun fel de cât de bine înțeleg eu situația.
De ce ne priveste pe toti
Mă întorc mereu la gândul că niciunul dintre noi nu are vreo garanție împotriva propriei prăbușiri și că fiecare poate avea, undeva în față, o zi în care nu mai face față, în care corpul cedează înaintea minții sau invers. Dacă acceptăm că un om aflat în criză devine pradă liberă pentru oricine ține un telefon în mână, atunci am acceptat aceeași regulă și pentru noi, și pentru copiii noștri, și pentru oricine vom iubi vreodată.
Mai este ceva ce mă neliniștește profund ca profesionist, pentru că de fiecare dată când o cădere devine spectacol, cineva care abia se gândea să ceară ajutor învață, în tăcere, o lecție: dacă te prăbușești, vei fi filmat. Teama aceasta costă vieți, fiindcă oprește oameni să sune la 112, să intre pe ușa unui cabinet sau să spună măcar cuiva apropiat că nu mai pot, iar expunerea unui singur om se transformă astfel într-un mesaj adresat tuturor celor care suferă în tăcere, un avertisment că lumea se uită și că nu există loc ferit nici măcar pentru durere.
Dreptul de a ma fragmenta in liniste
Revendic, pentru mine și pentru oricine, un drept simplu și aproape uitat. Dreptul de a suferi fără martori. Dreptul de a mă destrăma fără să devin subiect de știre. Dreptul de a o lua razna, dacă într-o zi va fi să fie, fără ca durerea mea să hrănească algoritmul cuiva.
Nu cer compasiune pentru un nume. Cer un minim de decență pentru o stare prin care, mai devreme sau mai târziu, trecem aproape cu toții.
Dacă vezi pe cineva care se prăbușește, ai o singură întrebare onestă de pus: pot să ajut?
Dacă răspunsul este nu, atunci măcar lasă telefonul jos. Atât. Lasă-i omului liniștea de a fi, pentru câteva minute, doar un om care suferă, nu o știre.