În ultimii ani, tot mai mulți oameni ajung la mine cu aceeași frază: „cred că am ADHD și vreau să mă testez”. Vin după ce au citit ceva pe internet, după ce s-a diagnosticat copilul lor, după un burnout care i-a scos din activitate, sau pur și simplu după ani în care au simțit că trăiesc cu frâna de mână trasă și nu au știut de ce.
Ce urmează după acea frază contează enorm, pentru că sub aceeași denumire, „testare ADHD”, găsești lucruri care variază de la un chestionar completat în cincisprezece minute până la un proces desfășurat pe săptămâni. Diferența devine vizibilă abia după ce ai plătit și ai primit raportul, moment în care ai deja o hârtie pe care nu o poți folosi nicăieri.
Pe scurt, dacă nu ai răbdare să citești tot: o evaluare completă durează mai multe ședințe, include probe de performanță reală, verifică maskingul și comorbiditățile și se termină cu un raport care conține recomandări. Restul textului îți explică de ce contează fiecare dintre aceste lucruri.
Semnale ca evaluarea propusa este insuficienta
Verifică-le înainte de a te programa oriunde:
- procesul se încheie într-o singură ședință de cincizeci de minute;
- ți se dau exclusiv chestionare, fără probe de performanță și fără interviu despre copilăria ta;
- ți se spune că nu poți avea autism pentru că menții contactul vizual, ai prieteni, ești empatică sau ai terminat o facultate;
- ți se spune că ADHD-ul și autismul se exclud reciproc, ceea ce contrazice clasificările actuale, care permit explicit diagnosticul concomitent din 2013;
- simptomele îți sunt puse pe seama anxietății, hormonilor sau stresului, fără să te întrebe nimeni cum funcționai la șapte ani;
- raportul primit cuprinde doar scoruri, fără explicații și fără recomandări pe care să le poți folosi.
Dacă recunoști aici experiența ta dintr-o evaluare anterioară, nu ai fost neatentă sau exagerată. Ai primit un serviciu incomplet.
Cele patru componente ale unei evaluari complete
Interviul clinic de dezvoltare.
ADHD-ul este o tulburare de neurodezvoltare, ceea ce înseamnă că se stabilește prin reconstruirea traiectoriei tale din copilărie până azi. O fotografie a stării tale actuale nu este suficientă.
Se folosesc instrumente structurate, precum interviul DIVA-5, care parcurge sistematic simptomatologia din ambele perioade, împreună cu explorarea felului în care ai funcționat la școală, în relații, la muncă, în perioadele în care ai cedat sub presiune.
Această componentă durează minimum o oră. Îți spun din experiență că este și partea în care oamenii încep să înțeleagă lucruri despre ei încă înainte de a primi vreun rezultat, pentru că nimeni nu i-a mai întrebat vreodată așa ceva, în ordinea aceea, cu răbdarea aceea.
- Probele de performanța reala
Chestionarele arată cum te percepi tu, iar probele de performanță aduc date despre randamentul tău efectiv în sarcină: atenție susținută, memorie verbală și vizuală, organizare și planificare, viteză de procesare, capacitatea de a trece de la o activitate la alta.
Merită să știi ceva ce rareori se spune explicit: un profil cognitiv în limite normale rămâne compatibil cu ADHD-ul, mai ales dacă ai capacitate intelectuală bună și strategii de compensare construite de-a lungul anilor.
Am văzut de multe ori oameni care ies bine la probe și pleacă acasă cu impresia că li s-a demonstrat că „nu au nimic”, deși ce s-a demonstrat de fapt este cât de scump plătesc pentru rezultatul acela. Valoarea acestor probe stă în descrierea modului în care funcționezi și în construirea planului de intervenție, iar ele nu emit un verdict de unele singure.
- Evaluarea maskingului
Este componenta cel mai frecvent omisă și, în același timp, cea mai relevantă pentru femeile adulte.
Criteriile diagnostice au fost construite pornind de la eșantioane de băieți de vârstă școlară, iar prezentarea la o femeie adultă care a învățat de la cinci ani să compenseze, să observe și să imite arată complet diferit.
Camuflarea funcționează, în sensul că îți permite să treci neobservată, însă are un cost. Se vede în epuizarea de după interacțiuni sociale aparent reușite, în prăbușirea de la finalul zilei, în episoadele de burnout interpretate de-a lungul timpului drept depresie.
Scriu despre asta și din interiorul experienței, nu doar din cabinet. Camuflarea este atât de bine învățată încât devine invizibilă inclusiv pentru cea care o practică, iar întrebarea „dar tu cum te simți după ce ai fost fermecătoare două ore?” poate fi prima dată când cineva îți arată că exista un cost acolo.
Există instrumente dedicate pentru măsurarea acestui fenomen, alături de discuția despre ce te-a costat efectiv.
- Diagnosticul diferential si comorbiditatile
Anxietatea, depresia recurentă, trauma, tulburările de somn, dificultățile de alimentație, problemele de reglare emoțională apar frecvent asociate profilului neurodivergent.
Frecvent, ele au fost singurele lucruri identificate în cursul anilor, tratate separat, cu rezultate parțiale. Multe dintre femeile care ajung la mine au în spate zece ani de tratament pentru anxietate care a funcționat pe jumătate, exact pentru că se lucra la etajul greșit al clădirii.
Se întâmplă și situația inversă, în care trăsături explicabile prin neurodivergență au primit alte etichete, inclusiv de tulburare de personalitate, fenomen documentat în literatură ca fiind deosebit de frecvent la femei. O evaluare care nu face această distincție rămâne incompletă.
- Informatiile din alte surse
La cele de mai sus se adaugă ce pot spune un părinte sau un frate despre copilăria ta, partenerul de viață despre prezent, carnetele de note, aprecierile școlare, documentele medicale anterioare.
Menționez și limita acestei surse, pentru că merită anticipată: memoria familiei despre un copil care se descurca la școală și nu deranja pe nimeni este de obicei săracă. Am auzit de nenumărate ori variante ale propoziției „nu, era o fetiță cuminte, citea mult”, spusă despre o femeie care își amintește perfect că citea pentru că nu reușea să fie în lume. Absența relatărilor rămâne un argument slab pentru excludere.
De ce nu este suficient sa iei reteta si sa pleci
Există o situație foarte răspândită, pe care o întâlnesc aproape săptămânal. Vrei evaluarea repede, pentru că vrei să ajungi la psihiatru și să primești Concerta, despre care ai citit că schimbă totul.
Înțeleg graba și mi se pare legitimă, mai ales dacă ai în spate ani de efort inutil. Merită totuși să nuanțez așteptarea. Medicația stimulantă are una dintre cele mai bune dovezi de eficacitate din psihiatrie asupra simptomelor centrale, adică asupra inatenției, impulsivității și agitației. Efectele ei asupra organizării din viața de zi cu zi sunt însă mai modeste și variază considerabil de la o persoană la alta.
Russell Barkley insistă de ani buni asupra distincției dintre performanța la testele de laborator și funcționarea reală, arătând că a doua este cea care îți afectează efectiv viața și că se ameliorează prin combinația dintre medicație și schimbări de mediu: structură, rutine, sisteme externe de organizare.
Mai contează și că funcțiile executive nu formează un bloc unitar. Modelul lui Miyake și Friedman, verificat pe eșantioane mari, descrie un factor comun alături de componente relativ independente pentru memoria de lucru și pentru trecerea de la o sarcină la alta.
Asta explică de ce doi oameni cu același diagnostic pot avea profile complet diferite. Unul se blochează la începerea sarcinii, altul funcționează bine până în momentul în care trebuie să schimbe direcția, altul pierde informația pe parcurs.
Ce văd în cabinet este că pastila îți dă acces la o resursă pe care înainte nu o aveai, însă ce faci cu resursa aceea depinde de sistemele pe care le construiești în jurul tău. Aceste diferențe determină ce anume rămâne de lucrat după ce medicația își face efectul, iar o evaluare care nu le descrie te lasă cu o rețetă și fără hartă.
Adaug și componenta de reglare emoțională, pe care Barkley o consideră parte centrală a tabloului, deși nu apare printre criteriile oficiale. Dacă ai crescut cu sensibilitate la respingere, cu explozii emoționale urmate de rușine, cu dificultatea de a te calma după o frustrare minoră, acest aspect merită documentat, pentru că răspunde doar parțial la medicație și cere intervenție psihoterapeutică distinctă.
Cine face evaluarea ADHD in Romania
Psihologul clinician realizează psihodiagnostic, adică evaluarea psihologică propriu-zisă, formulează un profil și recomandări.
Diagnosticul ca atare, împreună cu orice decizie privind medicația, aparțin exclusiv medicului psihiatru.
Raportul psihologic este documentul cu care mergi mai departe la psihiatru, dacă alegi această direcție, și trebuie să aibă structura necesară pentru a fi folosit astfel.
Inainte de a te programa, intreaba-te ce urmaresti
Scopul evaluării influențează concret ce instrumente se folosesc și cum se construiește raportul. Înțelegerea propriei funcționări, accesul la tratament medicamentos, adaptările la locul de muncă sau în context academic conduc către accente diferite.
Merită să formulezi asta pentru tine înainte de prima ședință și să o spui deschis specialistului la care ajungi. Este o întrebare pe care o pun la începutul fiecărei evaluări, iar răspunsul schimbă efectiv ce fac în ședințele următoare.
O evaluare construită astfel îți oferă o perspectivă completă asupra modului în care funcționezi, cu punctele tari incluse, alături de dificultăți. Aceeași perspectivă îi permite psihiatrului să ia o decizie informată, având în față mai mult decât relatarea ta dintr-o consultație de douăzeci de minute, și îi orientează terapeutului intervenția către formele de sprijin extern de care funcționarea ta executivă are efectiv nevoie.
Diagnosticul îți explică trecutul, în timp ce lucrul construit pornind de la el îți schimbă felul în care trăiești de aici înainte.