Povestile de iubire incep frumos insa din pacate uneori sfarsesc intr-un cosmar. Un terapeut spunea candva ca "iubirea nu este de ajuns" … si chiar nu este. Am mai scris candva ca iubirea ne da foc, ne aprinde insa din pacate ceea ce pare puternic ca un foc nu este de ajuns, arde rapid si se stinge cu repeziciune. La inceput intensitatea sentimentelor alimenteaza relatia, la inceput avem "chimie", vedem totul in roz, suntem intuitivi si responsivi insa pe masura ce apar problemele incepem sa uitam sau sa nu mai bagam in seama toate acele calitati care ne-au facut sa suspinam si sa privim cu admiratie inspre jumatatea noastra. Trecem de la desenat inimioare la aruncat priviri sumbre. Si ne intrebam ce se intampla.
Din pacate aceasta chimie are mai mult legatura cu calitatile (pozitive sau negative) ale persoanelor importante din copilaria noastra. Hmmmm a naibii treaba … stai putin … ideea ca partenerul tau este un cumul de parinti/frati/bunici este brrrr … terifianta la prima vedere. Wow, ce se intampla? Se pare ca in mod inconstient suntem atrasi de parteneri in care regasim trasaturile celor de care am fost odata atasati ca si copii. Harville Hendrix numeste asta "imago" – un sablon, un template de aspecte construit dupa chipul si asemanarea celor ce s-au ingrijit de noi cand eram mici. Nu este necesar sa arate ca ei, nu este nevoie sa se comporte aidoma lor insa cumva sfarsesti simtind cam aceleasi emotii pe care le aveai in preajma parintilor tai.
Vestea buna este ca cel mai probabil frustrarea pe care o resimtim in relatie are mai degraba, in mare masura, legatura cu copilaria noastra si mai putin cu ceea ce se intampla in momentul prezent in relatie.Si asta este un semn bun ca relatia se poate vindeca … si noi odata cu ea.