Spatiul nostru profesional cere ingrijire
În ultimii ani am văzut, în spațiul nostru profesional, mai multe forme de pierdere și de vulnerabilizare. Unii colegi s-au retras discret, până când absența lor a devenit normală. Pe unii i-am pierdut definitiv. Alții au rămas printre noi, dar au alunecat în zone mai puțin vizibile ale propriei umbre: rigiditate, cinism, abuz de statut, confuzie de limite sau relații profesionale care au slăbit siguranța celor din jur.
Nu toate pierderile arată ca o dispariție. Unele arată ca prezențe care continuă să funcționeze, dar nu mai protejează suficient; ca autorități care formează, dar nu mai îngrijesc; ca terapeuți care lucrează, dar nu mai observă cât din propriile nevoi intră în cabinet; ca supervizori care corectează, dar nu mai pot vedea rușinea pe care o produc.
Despre aceste lucruri vorbim greu. Uneori pentru că ne temem să nu acuzăm, alteori pentru că ne temem să nu relativizăm răul, iar adesea pentru că nu avem un limbaj suficient de matur pentru zona dintre condamnare și scuză. Totuși, tocmai acolo trebuie să lucrăm. Nu pentru a proteja imaginea profesiei, ci pentru a proteja realitatea ei: pacienții, colegii, formarea, supervizarea și comunitățile în care învățăm să devenim terapeuți.
Poate că a venit momentul să întrebăm mai serios ce fel de spațiu profesional construim. Avem nevoie de un spațiu în care vulnerabilitatea să fie recunoscută înainte să iasă prin comportamente care rănesc, puterea să fie monitorizată înainte să devină abuz, iar nevoile terapeutului să fie îngrijite suficient de matur încât să nu fie cerute, confuz, de la pacienți, supervizați sau colegi mai vulnerabili.
Lucram cu instrumente vii
În psihoterapie, instrumentul principal nu este o tehnică, ci persoana terapeutului. Lucrăm cu atenția noastră, cu corpul nostru, cu memoria noastră, cu limitele noastre și cu capacitatea de a rămâne prezenți lângă durerea altuia. Suntem instrumente vii, iar instrumentele vii se dereglează dacă nu sunt îngrijite.
Profesiile de ajutor atrag adesea oameni care au cunoscut, într-o formă sau alta, suferința pe care apoi aleg să o înțeleagă. Aceasta poate deveni o forță, pentru că ne poate face mai atenți, mai fini și mai capabili să recunoaștem nuanțe. În același timp, poate deveni și o vulnerabilitate, pentru că intrăm în profesie nu doar cu formarea noastră, ci și cu nevoile noastre: acceptare, predictibilitate, competență, încredere, autonomie, statut obținut sănătos și coerență a sinelui.
Aceste nevoi nu dispar pentru că am devenit terapeuți. Doar devin mai greu de recunoscut, mai ales atunci când sunt acoperite de rol, competență, statut sau responsabilitate profesională. În Schema Therapy, reformulările recente au adăugat la nevoile fundamentale clasice și nevoia de coerență a sinelui, precum și nevoia de dreptate: sentimentul că relațiile, limitele, responsabilitatea și recunoașterea sunt trăite într-un mod suficient de echitabil și sigur.
Această nevoie de dreptate este poate una dintre cele mai dureroase în comunitățile noastre, pentru că lucrăm zilnic cu nedreptatea trăită de pacienți, dar nu avem întotdeauna spații profesionale în care dreptatea relațională, recunoașterea și limitele sănătoase sunt practicate consecvent.
Aici începe o rană greu de numit: între ceea ce știm să oferim pacienților și ceea ce reușim, uneori, prea puțin să construim între noi.
Cum incepe alunecarea
Umbra profesională nu apare, de obicei, ca o ruptură bruscă de valori. Apare mai discret, printr-o supervizare evitată, o întrebare pe care nu o mai punem, o rușine acoperită de superioritate, o nevoie de validare care începe să caute răspuns în locuri nepotrivite. Poate apărea printr-o oboseală pe care o numim maturitate, o retragere pe care o numim independență sau o rigiditate pe care o numim standard profesional.
Albert Bandura a descris dezangajarea morală ca mecanismul prin care oameni cu standarde morale internalizate ajung să tolereze sau să justifice comportamente problematice fără să își piardă sentimentul că sunt oameni buni. În viața profesională, aceste justificări pot suna banal: „fac asta pentru binele lui”, „nu este chiar o încălcare de cadru”, „alții fac lucruri mult mai grave”, „așa funcționează sistemul”, „nu s-a întâmplat nimic concret”, „și pacientul a contribuit”.
Așa se mută limita: nu dintr-odată, ci treptat. Nu pentru că omul nu mai are valori, ci pentru că, sub presiune, rușine, izolare sau nevoie, începe să își explice de ce valorile pot fi suspendate puțin. Doar de data aceasta. Doar în acest caz. Doar pentru că situația este specială. Aproape întotdeauna, situația pare specială din interior.
În fața frustrării cronice a nevoilor, nu rămânem neutri. Ne adaptăm. Uneori prin resemnare: ne retragem, devenim cinici, scădem standardele și încetăm să mai credem că lucrurile pot fi făcute altfel. Uneori prin evitare: evităm supervizarea reală, feedbackul, conflictele și situațiile în care am putea fi văzuți prea clar. Alteori încercăm să acoperim vulnerabilitatea prin control, statut sau superioritate: avem nevoie să fim admirați, incontestabili, deasupra. Ne protejăm fragilitatea prin ironie, cercuri închise, dispreț sau poziții de putere.
În comunitățile profesionale, aceste moduri nu arată întotdeauna clinic. Pot arăta respectabil: expertiză, fermitate, exigență, autonomie, standard înalt sau „așa se face”. Dar dedesubt, uneori, nu este Adult Sănătos, acea parte matură, responsabilă și grijulie din noi. Este o nevoie veche, neîngrijită, care a găsit o formă profesional acceptabilă de a cere ceva.
Aici devine periculos, pentru că în profesia noastră nevoile nenumite nu rămân private. Ele intră în cabinet, în supervizare, în formare, în comisii, în grupuri și în relațiile de putere. Dacă nu sunt recunoscute, ajung să fie puse în act.
O comunitate sigura se construiește inainte de criză
Avem nevoie de reguli, limite, proceduri clare și responsabilizare reală atunci când se produce rău. Fără acestea, nu există siguranță profesională. Dar o comunitate sigură nu se construiește doar după ce răul s-a produs. Se construiește înainte, prin spații în care vulnerabilitatea profesională poate fi spusă fără umilire, greșeala poate deveni material de lucru și nu armă de statut, iar autoritatea nu se confundă cu dominația.
În cele din urmă, siguranța comunității profesionale este tot o formă de protecție a pacientului. Pentru că pacientul nu intră doar în relație cu un terapeut individual, ci și cu efectele formării, supervizării, culturii profesionale și relațiilor de putere care au modelat acel terapeut.
Toxicitatea profesională nu apare doar din răutate. Apare și din nevoi neîngrijite, repetate îndelung, apoi transmise mai departe. Cineva care nu a fost validat ajunge să valideze prea puțin. Cineva care a fost umilit ajunge să umilească subtil. Cineva care nu a primit dreptate ajunge să nu o mai poată oferi. Aceasta nu absolvă responsabilitatea, dar ne arată unde începe prevenția: nu doar în coduri etice, ci în felul în care ne privim, ne corectăm, ne supervizăm, ne primim și ne oprim unii pe alții înainte să fie prea târziu.
Poate că avem nevoie să vorbim mai mult despre Adultul Sănătos profesional. Nu despre profesionistul impecabil, care nu greșește, nu obosește, nu are nevoie, nu se rușinează și nu se apără. Ci despre acea parte din noi care poate observa când începem să ne retragem prea mult, când evităm feedbackul, când avem nevoie să fim admirați, când devenim prea duri, când rușinea noastră se transformă în atac sau când tăcerea noastră începe să protejeze nu discreția, ci frica.
Adultul Sănătos profesional poate spune: „am nevoie de supervizare”, „am nevoie să repar”, „am nevoie să pun o limită”, „am nevoie să primesc feedback fără să mă prăbușesc”, „am nevoie să nu îmi folosesc poziția pentru a-mi regla propriile nevoi neîngrijite”. Aceasta nu este slăbiciune, ci igienă etică.
Spatiul pe care îl lasăm in urma noastra
Fiecare dintre noi lasă în urmă o anumită calitate a spațiului profesional. O lăsăm în felul în care primim întrebările celor mai tineri, în felul în care folosim autoritatea, în felul în care răspundem când cineva greșește, în felul în care ținem limitele fără să umilim, în felul în care corectăm fără să distrugem și în felul în care putem spune „nu” fără să retragem demnitatea celuilalt.
Comunitățile nu se formează doar prin coduri, conferințe, asociații și formări. Se formează prin urmele pe care le lăsăm unii în ceilalți. Un coleg poate pleca dintr-o supervizare cu mai mult curaj sau cu mai multă rușine. Un terapeut tânăr poate pleca dintr-o formare cu mai multă claritate sau cu mai multă frică. Un pacient poate pleca dintr-o relație terapeutică mai protejat sau mai confuz. Un grup profesional poate ieși dintr-un conflict mai matur sau mai suspicios. Aceste diferențe par mici, dar în timp ele devin cultura unei profesii.
Poate că aici începe responsabilitatea noastră cea mai discretă: în ceea ce devin ceilalți după contactul cu noi. Nu putem controla întreaga comunitate, dar putem întreba onest ce fel de spațiu se creează în jurul nostru. Devine mai sigur, mai clar, mai demn, mai viu?
Pentru cei care sunt încă printre noi, inclusiv pentru cei care încep să alunece în propria umbră profesională, putem face ceva. Putem observa mai devreme, putem pune limite mai curate, putem repara mai repede și putem folosi puterea fără să o confundăm cu dreptul de a răni.
Iar uneori, aceasta este forma cea mai concretă de grijă față de o comunitate profesională: să lăsăm după noi mai multă siguranță decât am găsit.