O conversație cu Dr. Yath Ramesh, psihiatru specialist în ADHD
O nota personala inainte de a incepe
Lucrez cu adulți de mulți ani și, ca orice clinician care urmărește literatura de specialitate, am trăit în ultimul deceniu o schimbare semnificativă în felul în care înțelegem ADHD-ul. Nu este vorba doar de actualizări de criterii diagnostice. Este vorba despre o reconfigurare a întregii imagini: cine primește diagnosticul, la ce vârstă, în ce context și cu ce întârziere. Integrarea consensului internațional actual a presupus, pentru mine ca profesionist, să reconsider lucruri pe care le credeam deja consolidate.
Dar există și un al doilea nivel, la fel de important. Ca femeie adultă, am înțeles din interior ce înseamnă să treci prin etapele de viață pe care le descrie Dr. Ramesh: tranzițiile, suprapunerile de responsabilități, felul în care corpul și mintea se schimbă și cum tot ce era gestionabil la un moment dat poate deveni brusc complicat. Această dublă perspectivă, clinică și personală, este motivul pentru care consider că interviul cu Dr. Yath Ramesh merită mai mult decât un rezumat. Merită o lectură atentă.
Există puțini clinicieni care pot vorbi despre ADHD cu experiența unui psihiatru care a tratat pacienți de la 18 la peste 80 de ani. Dr. Yath Ramesh este unul dintre ei. Dublu specializat în psihiatrie generală pentru adulți și psihiatrie pentru vârstnici, el a observat ceva ce rareori ajunge în manualele de specialitate: că ADHD nu arată la fel la 25 de ani ca la 55 sau la 75, și că pentru femei, traseul de la primele dificultăți până la un diagnostic corect este adesea lung, sinuos și plin de interpretări greșite.
Rezumatul de mai jos urmărește ideile principale din interviul acordat podcastului ADHD Chat, cu accent pe aspectele cele mai relevante pentru femei adulte.
Ce vei găsi în acest articol?
-
- Cum se schimbă ADHD-ul de-a lungul vieții: etapele prin care trece oricine
- De ce femeile primesc diagnosticul mai târziu (și ce se pierde în acel interval)
- Mascarea ca mecanism de supraviețuire și prețul ei pe termen lung
- Menopauza și ADHD: o combinație adesea ignorată
- Procesul de doliu după diagnostic, indiferent de vârstă
- Este prea târziu la 73 sau la 80 de ani? Ce spune clinicianul
ADHD nu rămâne același de-a lungul vietii
Dr. Ramesh descrie evoluția ADHD prin patru etape:
Etapa dependentă (copilăria). Simptomele devin vizibile atunci când un copil necesită mai mult sprijin decât semenii săi. Dacă mascarea funcționează bine sau există un alt context care explică comportamentul (un frate cu simptome mai zgomotoase, un divorț în familie), ADHD-ul poate trece neobservat.
Etapa independentă (tinerețea adultă). Persoana încearcă să devină autonomă, dar structura externă care o susținea dispare. Cei care au reușit academic pot eșua brusc la facultate sau la primele locuri de muncă, fără să înțeleagă de ce.
Etapa integrativă (maturitatea). Responsabilitățile se suprapun: copii, părinți în vârstă, roluri de conducere. Spațiul de recuperare dispare, la fel și posibilitatea de a se pregăti pentru situațiile anxiogene. ADHD-ul se manifestă acum nu neapărat prin simptome clasice, ci printr-o dificultate de a gestiona complexitatea vieții.
Etapa pensionării. O etapă cu provocările ei specifice legate de pierderea structurii și a identității profesionale.
Ideea centrală: capacitatea de a face față simptomelor depinde de raportul dintre resursele disponibile și cerințele vieții. Când cerințele cresc mai repede decât resursele, ADHD-ul devine vizibil, chiar și la o persoană care s-a descurcat „bine” decenii întregi.
De ce femeile primesc diagnosticul mai tarziu
Datele din UK (2024-2025) arată că la grupul de vârstă 0-18 ani, doi băieți primesc diagnostic de ADHD pentru fiecare fată diagnosticată. Diferența se micșorează cu vârsta, iar după 65 de ani, mai multe femei decât bărbați primesc un diagnostic nou.
Dr. Ramesh identifică trei mecanisme care explică această inegalitate:
Mascarea mai eficienta la fete. Fetele tind să dezvolte maturitate emoțională mai devreme și să se conformeze normelor sociale, ceea ce le permite să-și ascundă dificultățile. Fata care reverifica temele de patru ori înainte să le predea, sau care studia acasă dublu față de colegi ca să compenseze ce nu înțelesese la ore, nu apărea ca o problemă pentru nimeni. Tocmai de aceea rămânea nediagnosticată.
Diagnosticul eronat. Suprapunerea simptomatică dintre ADHD (disregulare emoțională, sensibilitate la respingere) și tulburarea de personalitate borderline sau tulburarea bipolară este semnificativă. Când tratamentele pentru aceste diagnostice nu funcționează, concluzia nu este neapărat că diagnosticul a fost greșit, ci că pacienta este „rezistentă la tratament”. Aceasta nu face decât să consolideze convingerea că ceva este profund greșit cu ea.
Sprijin nepersonalizat. Chiar și atunci când diagnosticul este corect, tratamentul nu ține cont de complexitatea situației, incluzând ciclul menstrual, menopauza, istoricul de traumă sau suprapunerea cu alte afecțiuni.
Mascarea si prețul ei
Mascarea nu este o alegere conștientă. Este o adaptare care începe devreme, deseori în copilărie, ca răspuns la mesaje repetate despre faptul că ești „altfel”, „dezorganizată”, „nu te concentrezi”. Persoana construiește o narațiune despre sine: că există ceva fundamental greșit sau deficient în ea. Din acea narațiune decurg anxietatea socială, retragerea, depresia sau dificultățile de reglare emoțională.
Un detaliu clinic pe care Dr. Ramesh îl subliniază: mulți adulți mai în vârstă nu știu că maschează, pentru că au ajuns să creadă că trăsăturile ADHD sunt pur și simplu personalitatea lor. Femeia care are nevoie de timp singură înainte de o întâlnire socială nu știe că, de fapt, repetă mental conversații și încearcă să-și amintească detalii ca să nu pară indiferentă. O numește introversiune. Îmbătrânirea adaugă un alt strat: dificultățile executive sunt puse pe seama vârstei, ceea ce devine, la rândul lui, o formă de mascare acceptată social.
Menopauza si ADHD: o combinație adesea ignorata
Fluctuațiile de estrogen din perimenopauză, urmate de scăderea acestuia în menopauză, pot exacerba simptomele ADHD existente și pot adăuga dificultăți cognitive noi: deficite de memorie de lucru, dificultăți de procesare a mai multor informații simultan. Dacă femeia nu a primit anterior un diagnostic de ADHD, aceste simptome pot părea o deteriorare cognitivă inexplicabilă.
Pericolul, pe care Dr. Ramesh îl evidențiază explicit, este cel al simplificării excesive: tendința de a atribui totul menopauzei sau totul ADHD-ului, fără a recunoaște că cele două se influențează reciproc și că interacțiunea lor are nevoie de o abordare integrată.
Procesul de doliu după diagnostic
Oricât de mult s-ar fi pregătit o persoană pentru un diagnostic, primul răspuns este de obicei șocul. Există mereu o voce internă, adesea alimentată de sensibilitatea la respingere, care spune: poate că nu ești tu, poate că toți ceilalți se descurcă și tu nu.
După șoc vine, de obicei, ușurarea: comportamentele și dificultățile din trecut capătă o explicație coerentă. Nu era un defect de caracter, era un creier care funcționează altfel.
Procesul este mai complex la vârstele înaintate, pentru că implică reinterpretarea unui număr mai mare de ani și a deciziilor luate în acei ani. Întrebarea care apare frecvent: cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi știut mai devreme? Dr. Ramesh sugerează o tehnică practică: să identifice trei priorități concrete pe care doresc să le îmbunătățească acum, ca punct de pornire spre înainte, nu doar de reflecție spre trecut.
Este prea târziu la 73 sau la 80 de ani?
Răspunsul scurt al lui Dr. Ramesh: nu.
El ilustrează cu povestea unui bărbat de peste 80 de ani cu un diagnostic de cancer în stadiu terminal care a solicitat avansarea programării, de teamă că nu va mai apuca evaluarea. Diagnosticul de ADHD i-a permis să reinterpreteze coerent biografia, să se ierte pentru eșecurile din primul capitol al vieții și să ia legătura cu persoanele de care se înstrăinase. Fiica lui a descris aceasta ca pe unul dintre cele mai semnificative lucruri pe care le-a făcut înainte de a muri.
Câteva recomandări practice pentru evaluarea tardivă: implicarea persoanelor care au cunoscut pacientul în etape diferite de viață (pentru istoricul longitudinal necesar diagnosticului), excluderea prealabilă a cauzelor medicale reversibile care pot mima simptomele ADHD și deschiderea față de un plan individualizat, care nu urmează neapărat traseul clasic.
O perspectiva personala
Există un lucru pe care îl apreciez în mod deosebit la discuțiile clinice oneste cu Dr. Ramesh: faptul că recunoaște explicit că și pentru el a fost un proces de învățare, că a înțeles mai bine experiența femeilor ascultând femeile. Această onestitate mi se pare mai valoroasă decât certitudinea.
Ca profesionist în sănătate mintală, am trăit în ultimii ani o schimbare reală în felul în care înțelegem ADHD-ul la adulți. Consensul internațional s-a rafinat considerabil: știm acum mai bine cum arată ADHD-ul inatentat, cum funcționează mascarea, cum interacționează ADHD-ul cu anxietatea, cu depresia, cu traume acumulate în timp. Nu este puțin lucru să integrezi aceste schimbări în practică, mai ales când ele contrazic lucruri pe care le-ai considerat solide.
Ca femeie adultă, înțeleg din interior că etapele de viață nu sunt doar context neutru în care se desfășoară simptomele. Sunt momente de schimbare care reconfigurează ce este vizibil, ce este gestionabil și ce iese la suprafață tocmai pentru că nu mai ai resurse să îl ții sub control. Tranzițiile hormonale, suprapunerea responsabilităților, pierderea structurii: toate acestea nu sunt „factori de stres” adăugați pe lângă ADHD. Sunt parte din tabloul clinic.
De aceea cred că o evaluare bună nu poate fi separată de istoria de viață a persoanei și că înțelegerea ADHD-ului la femei cere, în continuare, mai multă atenție decât i-am acordat ca domeniu până acum.
Sursa (youtube): interviu cu Dr. Yath Ramesh, psihiatru specialist în ADHD, podcastul ADHD Chat.
Susțin munca comunității AboutADHD România. Ca profesionist și ca femeie, am văzut de prea multe ori cum lipsa unui spațiu sigur și a informației corecte lasă oamenii să se descurce singuri cu întrebări la care merită răspunsuri bune.
Referinte:
Young, S., & all (2020). Females with ADHD: An expert consensus statement taking a lifespan approach providing guidance for the identification and treatment of attention-deficit/hyperactivity disorder in girls and women. BMC Psychiatry, 20, Article 404. https://doi.org/10.1186/s12888-020-02707-9